Folosesc Linux de ceva ani. Este sistemul în care îmi pornește calculatorul și în care știu că pot să fac orice vreau.
Windows e inutilizabil, în afară de jocuri și ceva aplicații.
MacOS rulează doar pe hardware scump, și e cam limitat.

Însă sunt un utilizator atipic: Prefer să folosesc o interfață grafică (KDE Plasma) decât să fac totul din linie de comandă. Nevoia mă obligă să mai pornesc din-când-în-când și terminal-ul.

În acest articol, vreau să prezint câteva comenzi pe care le știu fără să caut documentație pentru ele.

1. man «comandă»

Atunci când nu îți amintești sintaxa unei comenzi, ai 2 opțiuni:

1. Să cauți pe Google

2. Să rulezi man

Linux vine cu manual pentru cam toate comenzile, iar acest manual îl accesezi prin comanda man, urmată de numele comenzii pentru care vrei să te documentezi.

De exemplu:

                    man ls
                

Personal o folosesc atunci când nu rețin sintaxa unei comenzi.

Trebuie să te avertizez că sunt foarte multe informații afișate acolo.

Astea nu sunt comenzi propriu-zise, dar îți pot ușura viața atunci când trebuie să folosești terminalul: Folosind tasta TAB o dată se poate face auto-complete atunci când e o singură opțiune. Asta funcționează de cele mai multe ori atunci când lucrezi cu fișiere.

Dacă sunt mai multe fișiere care au același nume, poți apăsa TAB de două ori pentru a vedea opțiunile. În unele terminale, poți continua să apeși TAB pentru a trece de la o opțiune la alta.

De asemenea, poți folosi săgeata spre sus pentru a refolosi comanda precedentă, și poți apăsa în continuare pentru a auto-completa comenzi mai vechi. Poți inclusiv să editezi acele comenzi înainte de a le rula.

Cred că mulți sunt speriați de terminal din cauză că nu știu să folosească eficient tastatura.

Comanda ls afișează fișierele din directorul curent, sau dintr-un director pe care îl dai ca parametru.

Eu îl folosesc cu flag-urile:

• -a Face ca fișierele ascunse (care încep cu punct) să fie afișate

• -l Afișează formatul „lung”, adică fișierele apar pe verticală, cu mai multe informații.

• -h Afișează mărimea fișierului în format „human-friendly”

Ca să îmi amintesc parametrii, am reținut numele dat zeului arabilor. Da fapt, nu e nicio problemă dacă scrii
ls -alah.

Din răspunsul afișat, extrag destul de multe informații:

• Permisiunile
  Prima literă îmi spune dacă fișierul este director sau nu.
  Următoarele 3 îmi spun ce permisiuni are userul meu (r-read, w-write, x-execute).
  Apoi încă 3 litere pentru permisiunile grupurilor din care fac parte. Ultimele 3 sunt permisiunile altor utilizatori înregistrați în sistem.

• Owner-ul
  Mai întâi îmi apare numele user-ului care este owner pe fișier sau director. Apoi numele grupului.

• Spațiul ocupat
  Datorită faptului că folosesc -h, văd aici abrevierea, în loc să văd numărul de bytes.

• Data și ora ultimei modificări

• Numele fișierului
  În unele sisteme, numele poate fi colorat, ceea ce îmi pune în evidență folder-ele și fișierele executabile

Prima comandă pe care am învățat-o, încă de pe vremea MS-DOS. Pur și simplu schimbi directorul.

Dacă vrei să mergi cu un director în sus, folosești ..

                    cd ..
                

Comanda history îmi arată ce comenzi am rulat. E foarte utilă când rulez mai multe comenzi, iar apoi trebuie să documentez, sau să salvez comenzile pentru uz ulterior.

Afișează conținutul unui fișier. Nu e mult de spus aici.

Aceste comenzi permit copierea (cp), respectiv mutarea (mv) unui fișier. Atunci când vrem să lucrăm cu directoare, folosim flag-ul -R.

                    # Format general
cp «sursa» «destinația»

# Când sursa și destinația sunt nume de fișiere, 
# se copiază pur-și-simplu
cp nume-vechi.ext nume-nou.ext

# Când destinația este folder, 
# se copiază sursa în acel folder
cp nume.ext folder/

# ne trebuie -R pentru a 
# copia directoare
cp -R folder-vechi folder-nou